Continuăm periplul nostru prin lumea păsărilor de pradă din România alături de cele mai mari specii de răpitoare de zi, precum si alături de răpitoarele nocturne. Șerparul sau Vulturul șerpar (Circaetus gallicus) este o prezență rară și discretă în țara noastră, dar totuși încă mai cuibăresc aici aproximativ 700 de perechi. În Europa este destul de răspândit. După cum îi spune numele, se hrănește preponderent cu șerpi și șopârle, iar atunci când aceștia lipsesc atacă și mamifere și păsări mici. Planează la înălțime mare, asemeni unei acvile, scurtând terenul și plonjează asupra prăzii cu mare viteză. Trăiește în locuri calde, aride, cu bolovăniș sau nisipoase, unde trăiesc multe reptile. Se ferește de prezența omului și a activităților lui. Corpul are un colorit brun pe spate și mai deschis la culoare pe abdomen. Anvergura aripilor este de 1,6-1,8 metri, iar greutatea este cuprinsă între 1,5 și 2,5 kg. Gaia Găile sunt păsări răpitoare de dimensiune medie, foarte frumoase, cu un zbor elegant și prădători de temut. În țara noastră se găsesc câteva zeci de perechi de gaie roșie (Milvus milvus) și gaie neagră (Milvus migrans). Se recunoaște ușor după poziționarea aripilor în unghi, deschis anterior și coada bifurcată (furculiță). Penajul este atrăgător, o combinație de brun, negru și argintiu, la ambele sexe. Anvergura aripilor este de 150-195 de cm, iar greutate este cuprinsă între 800 și 1300 de grame. Cuibărește în crăpăturile stâncilor sau în copacii înalți. Femela se poate împerechea cu mai mulți masculi, dacă nu este supravegheată de partenerul curent. Își construiesc cuiburi mari, din bețe și iarba, pe care le căptușesc bine cu lâna, materiale textile, hârtie etc. Există povești care spun că găile fură rufe de pe sârmă pentru a-și amenaja cuibul. Trăiesc în preajma pădurilor de deal și de munte, cu umiditate crescută. Se hrănesc cu păsări, rozătoare, reptile, dar și hoituri de animale. Acvila Acvila de munte (Aquila chrysaetos), numită și Pajura, este una dintre cele mai mari și mai frumoase răpitoare de la noi. Este declarată monument al naturii și protejată de lege. Din cele mai vechi timpuri, acvilele au fost apreciate și adorate pentru măiestria și puterea lor. O acvilă de munte se află și pe stema României. Discretă cu oamenii, acvila este tot mai rar văzută în Europa. La noi în țară mai cuibăresc aproximativ 120-150 de perechi. Acvila populează habitatele montane, acolo unde își poate construi cuibul pe stânci, în crevașele acestora sau în varful copacilor înalți. Specie monogama întreaga viață, perechea de acvile amenajează mai multe cuiburi în arealul său de stăpânire vast, pe care le ocupă prin rotație de la an la an. S-a constat că până la 200 de specii de animale intră în meniul acvilei: rozătoare, reptile, păsări, animale mici domestice etc. Acvila atacă și alte răpitoare mici, cum ar fi uliul sau șorecarul, uneori doar pentru a le fura prada, alteori pentru a le mânca. Penajul este maro închis pe tot corpul, doar capul și gâtul fiind aurii. În afară de impozanta acvilă de munte, la noi mai trăiesc și alte specii de acvile: acvila țipătoare mare (Aquila clanga – dreapta jos), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina – stânga jos), acvila de câmp (Aquila heliaca – mijloc sus), acvila porumbacă (Aquila fasciata – dreapta sus) și acvila mică (Aquila pennata – stânga sus). Codalbul (Haliaeetus albicilla) Sau Vulturul cu coada albă, nu este un vultur adevărat ci tot o acvilă. Este pe cale de dispariție la noi în țară și trăiește doar în Delta Dunarii și zonele limitrofe fluviului. Preferă pădurile cu copaci bătrâni și groși unde să își poate face cuibul mare, aflate în apropierea apelor. Se hrănește cu pești, șopârle, șerpi, broaște, rațe sau alte păsări de apă și mai rar cu iepuri, popândăi și stârvuri. Este o pasăre mare cu o greutate cuprinsă între 3 și 7 kg și o anvergură a aripilor de 200-250 de cm. Penajul este brun închis, maroniu-auriu pe cap și gât, iar coada este albă. Ciocul este masiv, lung, gros, încovoiat la capăt, de culoare galbena. Este o pasăre sedentară la noi, foarte greu de observat pentru că evita omul și activitățile acestuia. Zăganul (Gypaetus barbatus) Zăganul sau Vulturul cu barbă este o specie dispărută din fauna României de mai bine de 80 de ani. Neoficial, în ultimii ani au fost înregistrate mărturii ale unor cetățeni care au zărit această pasăre inconfundabilă în Covasna, respectiv Mehedinți. Însă pentru a putea fi reintrodus în patrimoniul românesc este nevoie de studii mai amănunțite asupra populațiilor de aici. Zăganul (termen moștenit din limba dacă) este una dintre cele mai mari specii de vulturi. Din fericire, în alte părții ale lumii nu este amenințat cu dispariția (Pirinei, Alpi, Caucaz, Himalaya etc). Mărețul vultur trăiește în masivele muntoase la altitudini mari (între 1500 și 4500 de m) unde stăpânesc teritorii vaste. Își construiesc cuibul pe colțurile de stâncă sau în adânciturile din versanți. Este o pasăre imensă, cu o anvergura a aripilor de până la 280 de cm și o greutate de 5-9 kg. Modalitatea de hrănire este aparte: consumă oase și măduva acestora. Zăganul culege oasele leșurilor lăsate de alte animale și le eliberează în zbor de la o înălțime mare. Oasele se zdrobesc de stânci, iar pasărea consumă măduva. Acest vultur are capacitate să înghită și fragmente osoase mari care sunt digerate de stomac. Capul este acoperit complet cu pene (atipic vulturilor), iar pe lângă cioc cade câte un smoc de pene negre, asemeni unei bărbi. Coloritul este superb: negru pe părțile superioare și ruginiu pe cap și părțile inferioare. Două specii mari de vulturi, dispărute din Romania, pot fi observate sporadic prin munții noștri, aflându-se în trecere: Vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus) și Vulturul negru (Aegypius monachus). Primul cântărește între 6,5 și 11 kg, iar al doilea poate ajunge până la 14 kg. Ambele trăiesc în pădurile montane și crestele stâncoase al munților din sudul Europei și se hrănesc în principal cu hoituri. Trăiesc în colonii mici de 10-20 de membri. Vulturul negru este cea mai mare pasăre de pradă din Europa. O altă specie rară la noi, care apare sporadic în zona Dobrogei este Hoitarul (Neophron percnopterus) sau Vulturul alb egiptean. Penajul este complet alb, cu câteva pene negre împrăștiate prin coadă sau aripi. Cântărește între 2 și 2,5 kg și are o anvergură a aripilor de 150-170 de cm. Ca orice vultur se hrănește cu cadavre de animale sau vânează animalele bolnave. Vulturul pescar (Pandion haliaetus) Se stabilește tot mai puțin în țara noastră, de regulă face opriri aici pe durata migrației. Trăiește în delte sau în jurul marilor lacuri unde există și păduri înalte în jur. După cum îi spune și numele, vânează pești, plonjând de la înălțime în apă și prinzându-i cu ghearele mari și puternice. Este o pasăre larg răspândită pe Glob, fără sa fie în pericol de extincție. Penajul este albicios, doar spatele, aripile și coada fiind maronii. Răpitoarele de noapte Deloc de neglijat, răpitoarele de noapte sunt păsări fascinante, misterioase și foarte folositoare mediului natural. Familia bufnițelor sau familia Strigidae cuprinde 130 de specii răspândite în toată lumea, câteva dintre ele regăsindu-se și în țara noastră. Bufnița mare (Bubo bubo) sau Buha este cea mai mare dintre speciile de bufnițe, cu o greutate de 1,5-4,5 kg și o anvergură a aripilor de 150-200 de cm. Ca mai toate bufnițele are zborul silențios, vederea slabă, dar auzul foarte fin, încât orice mișcare cât de simplă poate fi recunoscută. Ochii sunt poziționați în partea din față a feței, ca la om, dar sunt ficși. În schimb, bufnița are abilitatea să își rotească gâtul pentru a-și mări câmpul vizual Trăiește în zonele împădurite de deal și de munte, acolo unde este hrană din belșug. Se hrănește cu rozătoare mici, broaște, șerpi, șopârle, alte păsări, dar poate ataca prin surprindere și mamifere mai mari cum ar fi iepurii, vulpile sau puii de căprioară. La nevoie consumă și insecte. Penajul este galben-maroniu specific acestor păsări de noapte. Pe creștet, deasupra urechilor, are două smocuri de pene. Cucuveaua (Athene noctua) sau huhurezul de stâncă este cea mai răspândită specie de bufnițe din țara noastră. Este o bufniță mică, îndesată, rotunjoară, cu penaj de culoare maronie-cenușie până la maro-roșcat. Părțile superioare sunt pictate cu pete albe, iar cele inferioare, deschise la culoare sunt cu picățele maro. Trăiește pe lângă casele omului, acolo unde se găsește din abundență hrana lor preferată – șoarecii. Dar mai consumă și râme, insecte, șerpi, broaște sau șopârle. Deși locuiesc atât de aproape de om, îl evită cu succes. Foarte rar pot fi observate la crepuscul, dar își fac cunoscută prezența prin țipetele specifice, care pentru unii sunt înfiorătoare. Ciuvica (Glaucidium passerinum) sau cucuveaua pitică este cea mai mică din aceasta familie, de mărimea unui graur. Cuibărește în scorburile făcute de ciocănitori în păduri de fag, mesteacăn sau conifere. Nu se sfiește să atace păsări la fel de mari ca ea, dar mai ataca și șoareci, șerpi, șopârle, lilieci sau insecte. Minunița (Aegolius funereus) sau Bufnița boreală este de mărimea unei cucuvele și se distinge prin masca de culoare albă și chipul cu ochi mari și galbeni ce denotă o expresie mirată. Populează pădurile de conifere, în special, dar și cele de amestec cu foioase. Penajul este maroniu cu pete albicioase. Își face cuibul în scorburi. Așteaptă pe o cracă până când apare o pradă, pe care o atacă printr-un plonjeu. Se hrănește cu mamifere mici, păsărele sau insecte mari. Ciuful de câmp (Asio flammeus) este o specie nordică de bufnițe care sporadic se întâlnește și în țara noastră. Trăiește în spații deschise, câmpii cu ierburi înalte, smârcuri sau mlaștini. Spre deosebire de alte bufnițe, vâneaza și ziua. Are aripile mai lungi și mai înguste față de alte Strigidae. Ciuful de pădure (Asio otus) sau Bufnița cu urechi lungi este usor de recunoscut după cele două smocuri mari de pene de deasupra urechilor și «sprâncenele» încruntate. Urechile stau ridicate doar atunci când pasărea este în alertă, de regulă fiind culcate. Nu trăiește doar în paduri, așa cum zice numele, ci mai degrabă în zone cu pâlcuri de copaci lângă terenurile agricole sau câmpii și chiar la marginea localităților. Vânează șoareci, șopârle, broaște și păsări mici. Striga (Tyto alba) sau bufnița de hambar este una dintre cele mai frumoase răpitoare de noapte, care se distinge după capul în formă de inimă și ochii negri. Penajul este ocru-gălbui pe partea superioară și deschis pe cea inferioară. Striga trăiește în apropierea locuințelor oamenilor unde poate vâna cât mai mulți șoareci. Se hrănește aproape exclusiv cu rozătoare mici. Își face cuibul în scorburi de copaci, poduri sau acoperișuri abandonate. Huhurezii Trei specii de huhurezii se găsesc în țara noastră: huhurezul bărbos (Strix nebulosa – jos), huhurezul mare (Strix uralensis – sus) și huhurezul mic (Strix aluco – dreapta). Dintre cele 3, ultima este cea mai bine reprezentată la noi. Huhurezii trăiesc în pădurile dese de conifere, dar și cele de foioase, parcuri, cimitire sau în apropierea asezărilor umane. Ca toate bufnițele sunt vânători iscusiți, exclusiv nocturni ce vânează aproape orice se găsește pe teritoriul lor.