Genul Uria lomvia apartine familiei pinguinilor nordici (Alcidae) si contine patru subspecii de pasari Murre, denumite si pasarile lui Brunnich, dupa numele zoologului danez Morten Thrane Brunnick. Acestea traiesc pe coastele si pe insulele din Oceanul Arctic, din Europa, Asia si America de Nord, reprezentand una dintre cele mai numeroase specii de pasari din aceste zone. In timpul verii arctice, stancile sunt insetate de pasari Murre cu ciocul gros si de puii lor. Murre cu ciocul gros masoara 40 – 44 cm. in lungime si are o anvergura a aripilor de 64 pana la 75 cm., fiind asemenatoare, ca dimensiuni, cu specia Uria aalge (Murre comuna) din nordul Americii. Pasarile care populeaza zona Pacificului sunt, de regula, mai mari decat cele din Atlantic, in special in ceea ce priveste dimensiunea ciocului. Odata cu disparitia Marelui pinguin (Pinguinus impennis), la jumatatea secolului XIX, pasarile Murre au devenit cei mai mari membrii ai familiei Alcidae. Exemplarele adulte au ciocul lung si ascutit, corpul acoperit de un penaj negru in zona gatului, pe spate si pe aripi si alb in partile posterioare. Coada este mica, rotunjita si neagra. Partea inferioara a fetei devine alba pe timpul iernii. Este o pasare tacuta, cu exceptia perioadei de imperechere cand Murre produce o mare varietate de sunete aspre. Aceste pasari difera de Murre comuna prin ciocul lor mai scurt si mai gros, prin dunga transversala a deschiderii gurii de culoare alba si prin coloritul intunecat al capului si al spatelui. De asemenea, par mai mici decat ruda lor apropiata. Puii pana intr-un an au ciocul mai mic decat cel al adultilor, iar dunga alba, transversala, de pe cioc este adesea inobservabila, ceea ce ii face greu de deosebit de Murre comuna. Diferenta dintre indivizii din specia Uria lomvia, aflati in primul an de viata si specia Uria aalge facandu-se in funcite de aspectul capului. Murre cu ciocul gros traiesc in colonii mari, pe stancile de coasta. Femelele depun un singur ou direct pe terasele stancilor. O descriere detaliata a acestor pasari, cu insistenta asupra inmultirii lor, a fost facuta de catre cercetatorul Anthony J. Gaston. Potrivit acestuia, parintii clocesc pe rand oul. In timp ce unul dintre ei face acest lucru, celalalt se ocupa cu procurarea hranei. Aceasta “colaborare” este, de obicei, critica, pentru succesul reproducerii, in cele mai dese cazuri puiul neajungand sa eclozeze sau sa creasca. Uneori, perechile preiau ouale sau puii altor pasari. Acest comportament poate avea unele semnificatii adoptive, Murre incercand probabil sa inlocuiasca puiul pierdut, insa el este considerat mai degraba un efect al incapacitatii pasarilor de a face distinctia intre proprii lor descendenti si cei straini. In timpul iernii, pasarile migreaza inspre sud, insa numai pentru a cauta ape neinghetate – in apele temperate aceasta specie fiind extrem de rara. In tarile sud-europene poate fi intalnita numai ca “hoinara”, in general, in timpul sezonului de imperechere. Astfel, in Marea Britanie au fost inregistrati 30 de indivizi, insa mai mult de jumatate dintre acestia erau morti. Dintre cei care au fost observati in viata, doar trei au ramas destul de mult pentru a fi vazuti de un numar mare de observatori. Toate cele trei pasari au fost inregistrate in insulele Shetland – in februarie, 1987; in vara anului 1989, intr-o colonie de pinguini si in noiembrie/decembrie, 2005 (ultimele doua exemplare au fost observate de catre Martin Heubeck). O singura data, indivizi din aceasta specie au fost inregistrati in Irlanda si in Norvegia. Inainte de 1950 numeroase exemplare de Uria lomvia puteau fi intalnite in America de Nord, insa din anul 1952 numarul lor s-a imputinat vizibil. Zborul pasarii Murre cu ciocul gros este direct si puternic. Ele plonjeaza in apa in cautarea hranei, scufundandu-se pana la adancimi de 150 m., unde pot sta pana la 4 minute. De regula, scufundarile sunt mai lungi si mai dese, insa la adancimi de pana la 40 m. Se hranesc cu mici nevertebrate, pesti, unele crustacee, calmari etc. Pentru a-si hrani puii, pasarile adulte cara prada in cioc pe distante destul de mari, de cativa zeci de kilometri (uneori chiar si 100).Photo: eol.org Corina DovincaZooLand.ro