Tipul de oaie turcana reprezinta, ca si tigaea, o rasa bine determinata, pentru ca transmite descendentilor sai toate caracterele. Este considerata a fi cea mai veche rasa din Tara Romaneasca, fiind cunoscuta si sub denumirile de tusci, oltence, barsana, in functie de zonele in care poate fi inatlnita sau carnaile (turcane cu fata scurta), mistragancile (turcane mai dezvoltate), in functie de caracteristile fizice. Face parte din aceeasi familie ca si zeckel-ul din Austria si ratscka din Ungaria, avand caractere asemanatoare cu acestea, toate incadrandu-se, conform zootehnistului francez Sanson, in rasa siriana. Climatul favorabil acestor oi este cel muntos, blana lor lunga, amestecata cu un fel de puf, indispensabil pentru mentinerea caldurii in corp, protejandu-le de intemperii. Cele doua mari grupe de turcane sunt cele albe si cele negre, intre ele situaindu-se: tarcatele, seinele, brumariile, rosieticele etc. Pe teritoriul tarii noastre, turcana alba este mai raspandita decat cea negra, avand o talie mijlocie, variabila, in functie de zona in care traieste: astfel turcana din muntii Olteniei si din regiunile muntoase din Muntenia si Moldova este mai mica decat cea din regiunea colinara a Moldovei. In general, insa, talia este de 50-70 cm., iar greutatea medie este de 30-35 kg pentru femela si 50-55 kg pentru mascul. Dimorfismul sexual este pronuntat, berbecii fiind mult mai dezvoltati decat oile. Corpul, capul si picioarele indivizilor din acesta rasa sunt lungi. Capul subtiat inspre bot, de forma eliptica este dezvoltat – semn ca animalul face parte dintr-o rasa primitiva. Oile nu au coarne deloc sau prezinta doua semicercuri cu varful orientat inainte si in jos; la berbercii, in schimb, coarnele sunt puternice, in forma de spirala, cu varful orientat inafara, cu o lungime medie de 80-90 cm., care le servesc atat in aparare cat si la atac. Foarte rar pot fi intalnite exemplare cu patru coarne, doua dintre ele fiind foarte puternice, iar celelalte doua mai mici si mai fragile, in forma de semicerc orientate de sus in jos si din fata in spate, inconjurand urechea animalului. Corpul turcanelor este disproportionat, pieptul este stramb, spinarea ascutita, pulpa foarte putin dezvoltata, scheletul mare, cantitatea de carne fiind foarte mica in raport cu greutatea corporala – un alt semn al primitivitatii rasei. Coada este scurta si uneori prezinta la baza un depozit de grasime. Berbecii, ca si oile sunt foarte activi, vioi si rapizi, se pot catara cu usurinta pe regiunile cele mai muntoase si pot sari din stanca in stanca. Ceea ce caracterizeaza tipul turcan este lana inferioara. Capul, pantecele si picioarele sunt aproape in totalitate lipsite de blana. In rest, corpul este acoperit de o lana sub forma de suvitele ascutite, cu o lungime medie de 20-21 cm. Aceste suvite sunt compuse din asocierea a doua tipuri de fire, unele lungi, aproape drepte, cu foarte putine ondulatii, aspre la pipait, altele mai scurte, mai subtiri, mai imbibate de usuc, aflate in partea superioara a suvitei si lungi pana la jumatatea acesteia. Firele lungi si groase sunt mai abundente decat celelalte si ele dau forma suvitei. Cantitatea de lana obtinuta anual per animal este de 2 pana la 3 ½ kg. Aceasta face parte din categoria lanurilor inferioare si este folosita in industria textila. Tipul turcan alb nu constituie un grup de animale perfectionate pentru carne. Carnea turcanei nu are insusirile unui bun aliment si prezinta un miros caracteristic. Aceste oi sunt insa bune producatoare de lapte, acesta fiind foarte bogat in grasimi. Corina DovincaZooLand.ro