Nivelul de mercur din ton e un subiect extrem de dezbătut, de câteva decenii. Paul Drevnick, asistent de cercetare la University of Michigan, şi echipa lui au analizat datele din ultimii peste 50 de ani și au ajuns la conculiza că nivelurile de mercur din tonul cu aripioare galbene, găsit în Oceanul Pacific, creşte cu 3.8 procente pe an. Dacă 3.8 pare o cifră mică, calculele arată, practic, o dublare la fiecare 20 de ani. Asta înseamnă că în 50 de ani, nivelurile de mercur au crescut de aproape şase ori. Mercurul e o neurotoxină ce poate provoca daune majore ţesutului nervos. Există într-un număr de compuşi diferiţi, dar numai metilmercur, dimetilmercur şi dietilmercur sunt formele neurotoxice semnificative. În plus, dimetilmercur şi dietilmercur sunt considerate unele dintre cele mai puternice neurotoxine descoperite vreodată. Nivelurile de mercur din ton se apropie acum de nivelurile pe care Agenția de Protecție a Mediului din Statele Unite le consideră nesigure pentru consumul uman. Surpriza și mai mare pe care au avut-o cercetătorii a fost reprezentată de constatarea faptului că nivelurile ridicate de mercur au fost atinse în mod constant pe toată planeta, chiar şi în zonele sălbatice din Scandinavia sau din America de Nord. Asta se întâmplă din cauză că mare parte a mercurului provine de la centralele pe cărbune. Pe măsură ce centralele ard cărbune, mercurul poate călători cu uşurinţă prin întreaga lume – chiar de mai multe ori – înainte de a se aşeza pe pământ în formă de praf sau ploaie. Iar atunci când ajunge în apă, este absorbit de peşti. După cum explică Drevnik, mulţi oameni au ideea greşită conform căreia oceanele din lume sunt pur şi simplu prea mari ca să poată fi poluate. „Două manuscrise publicate în revista Science, la începutul anilor 1970, sprijină acest argument. Primul dintre ele precizează că poluarea cu mercur poate duce la o creştere a nivelurilor de mercur în apele oceanului, dar neglijabilă”, spune el. Dar noile cercetări contrazic această idee: diluarea nu reprezintă o soluţie pentru diminuarea poluării. Mercurul nu e ceva uşor de eliminat din corp, aşa că dacă e absorbit de o plantă sau un animal, va circula prin întregul lanţ alimentar. Ca urmare, prădătorii de top conţin mult mai mult mercur decât ceilalţi peşti. Cercetarea arată că nivelurile de metilmercur din peştii prădători sunt de aproximativ un milion de ori mai mari decât cele din apa în care ei înoată. Mai mult, aceste niveluri continuă să crească cu o medie de 3.8 procente pe an. Singura întrebare este de unde provine mercurul, iar dovezile ştiinţifice par să indice că noi îl producem. Centralele pe cărbune sunt sursa principală a poluării, urmată îndeaproape de cuptoarele de ciment. Alte surse sunt arderea gunoaielor şi exploatarea aurului. Trebuie să găsim modalităţi mai bune de gestionare a poluării cu mercur, şi tocmai asta urmăreşte să facă United Nations Environment Programme, prin Minamata Convention on Mercury. Între timp, ar trebui să evităm consumul excesiv de ton. Sursa: zmescience