În timp ce românii şi-au deschis fruntea spre teritorii noi, iar unii şi-au închis sufletul după cele vechi, animalele din România, care au conştiinţă mai puţină, dar instincte mai bune, au preferat fie să dispară ca specie, fie să facă loc, în arealul lor, unor specii străine, obişnuite cu mersul de călător. Ce au găsit în România nu prea ştim, cert e că unele dintre ele au refuzat să mai plece. Aşa se face că, nu mai în spate cu 20 de ani, obişnuiam să prind în pârâul satului o specie enervantă de peşte: mic şi foarte greu de capturat, pitrocul sau cum îi place lui Eugen Simion să-i spună, Gobio Kessleri. Acest soi de peşte nu l-am mai întâlnit de mulţi ani, nu doar în pârâul satului, ci şi în nenumăratele peregrinări pescăreşti. În locul lui au apărut nişte specii urâte, care nu ştiu româneşte şi nici nu vor să înveţe, crapii chinezeşti. Veniţi probabil odată cu marea prietenie dintre poporul român si cel chinez, Novacul (Aristichthys nobilis), Fitofagul (Hypophthalmichthys molitrix) şi Crapul Amur (Ctenopharyngodon idella) au reuşit să populeze apele ţării precum minunatele călătorii ale lui Nils Holgersson, pe picioare de găsca, de raţă, de barză sau de alte asemenea păsări mai confortabile în călătorii decât CFR-ul falimentar. N-am încercat niciodată să pescuiesc la boabă de orez, dar nu e timpul trecut. Aceste specii de crap au o caracteristică a mediului totalitarist de unde se trag, intra în concurenţă de supravietuire cu celelalte specii de peşti. Aşa încât, nu v-aş putea spune prea clar dacă pitrocul a dispărut după apariţia mâncăciosului novac chinezesc, care poate ajunge şi la peste 100 de kilograme. La noi, cea mai mare captura de novac a fost pe lacul Cernica şi a cântărit 68 de kilograme. Nu ştim de ce, în unele ţări, precum Statele Unite ale Americii, novacul nu este considerat comestibil. Dar, despre războiul economic şi migraţia peştilor americani, într-un episod viitor. Autor: Iulian Traşă