Veninul reprezintă un cocktail de toxine inoculat victimelor prin mușcături sau înțepături în scop defensiv sau pentru capturare și consum. Termenul de «veninos» ne duce imediat cu gândul la șerpi, șopârle, scorpioni, insecte, amfibieni și pești, care par a fi specialiști în prepararea și oferirea de otrăvuri. Însă, spre surprinderea multora, există și câteva specii de mamifere care se folosesc de toxine pentru a ataca prăzile, a se apară de dușmani și a-și intimida contracandidații în sezonul de împerechere. Specialiștii sunt de părere că mamiferele au renunțat la venin pentru că sunt capabile să ucidă sau să se apere cu mișcări și mușcături rapide, au un creier mai evoluat și capacitatea de a gândi, dinți puternici, gheare ascuțite și multă forță. Prada cade răpusă imediat, în timp ce în cazul veninului, e nevoie de o perioadă de așteptare în care toxinele își fac treaba. Există trei specii de mamifere considerate cu adevărat veninoase și alte câteva care se folosesc de toxine în maniere diferite. Pentru ca să fie un veninos adevărat, animalul în cauza trebuie să posede glande specializate în producerea de toxine care să comunice direct cu un aparat de inoculare a veninului în victime. Ornitorincul (Ornithorhynchus anatinus) Pe scara evoluției, Ornitorincul este considerat veriga lipsă dintre reptile și mamifere. Primii cercetătorii care l-au observat au spus că este o glumă nesărată a Naturii și l-au asemuit cu un hibrid între castor, vidră și rață. Ornitorincul se înmulțește prin ouă, iar puii sunt crescuți cu lapte matern. Incredibilul Ornitorinc mai ascunde un secret, destul de veninos. Atât masculul cât și femela se nasc cu câte o pereche de pinteni la membrele posterioare. Pe măsură ce se maturizează femela își pierde acest accesoriu. Masculul îl păstrează și îl transformă într-o veritabila arma: pintenul este conectat la o glandă producătoare de venin situată crural (în porțiunea superioară a coapsei). În sezonul de împerechere glanda devine activă și produce toxine. Din acest motiv, se crede că rolul pintenului și al veninului este doar pentru a descuraja adversarii. Și are efect întrucât în mediul natural masculii Ornitorinc se evită cu succes. Veninul Ornitorincului nu ucide, dar provoacă dureri sfâșietoare care pot persista perioade îndelungate. Omul este înțepat doar dacă încearcă să captureze sau să manevreze animalul (de regulă pescari, care prind Ornitorincii în plasele de pescuit și vor să îi elibereze). Echidna, ruda cea mai apropiată a Ornitorincului, are și ea în dotare pintenul în discuție, însă glandele crurale asociate lui au dispărut la această specie. Chițcanul Patru specii de chițcan sunt documentate ca fiind cu adevărat veninoase: Chișcanul de apă (Neomys fodiens), Northern short-tailed shrew (Blarina brevicauda), Southern short-tailed shrew (Blarina carolinensis) și Elliot’s short-tailed (Blarina hylophaga). Chițcanii fac parte din grupa insectivorelor și nu a rozătoarelor, chiar dacă se aseamănă mult cu diferitele specii de șoareci. Au un metabolism rapid și de aceea au nevoie de multă hrana. Veninul lor este produs de glandele sub-maxilare și secretat la baza incisivilor inferiori, care prezintă pe suprafața internă un șanț prin care veninul este inoculat odată cu mușcătura. În general, chițcanii se hrănesc cu insecte și viermi, dar atacă și vertebrate, cum ar fi amfibieni, șerpi și rozătoare mici. Chițcanii sunt curajoși și feroce și nu se tem să atace șerpi veninoși mult mai mari ca ei. Veninul paralizează prada, dar nu o omoară imediat. 80% din prăzile chițcanilor sunt depozitate în ascunzători și consumate mai târziu. Aceasta strategie veninoasă îi permite chițcanului să își facă depozite mari de hrană proaspătă pentru iarnă și să atace animale mult mai masive decât el, pe care altfel nu ar avea nicio șansă să le răpună. Solenodonii Cele două specii de solenodoni care mai există astăzi, Solenodonul cubanez (Solenodon cubanus) și Solenodonul hispanolan (Solenodon paradoxus), seamănă cu niște chițcani mai mari, dar fac parte din altă familie. Sunt unele dintre cele mai primitive mamifere și se crede că strămoșii lor au trăit pe vremea dinozaurilor. În sălbăticie sunt observați foarte rar și sunt pe cale de dispariție. Toxinele sunt produse în glandele salivare mandibulare și eliberate prin canalul incisivilor laterali inferiori, provocând paralizia. În principal mănâncă insecte, viermi, melci și reptile mici, dar și materii vegetale. Solenodonii nu sunt imuni la veninul lor, iar atunci când doi indivizi se lupta, există riscul să fie mușcați și să rămână paralizați un timp. Liliecii vampir Liliacul vampir comun (Desmodus rotundus) și alte specii înrudite, după cum le spune și numele, se hrănesc cu sângele cald al diferitelor mamifere care le ies în cale. În saliva lui se găsește o toxină cu efect anticoagulant, motiv pentru care unii oamenii de știință îl consideră undeva la limita termenului de «veninos». Chiar dacă saliva lui toxică nu ucide victimele, interferează cu procesele de coagulare a sângelui, deci produce modificări fiziologia victimei. Efectul anticoagulant face ca rana să sângereze continuu, iar liliacul se poate hrăni în voie. Cele mai multe victime (animale mari de fermă) nici nu simt că sunt atacate. Cârtița europeană (Talpa europaea) are și ea o salivă toxică care paralizează prada ( de regula râme și alți viermi de pământ). Cârtița își face rezerve însemnate de hrană, care rămâne mereu proaspătă. Loris Cele câteva specii de Loris din genul Nycticebus, trăiesc în pădurile tropicale din Indonezia. Pentru mulți specialiști, lorisul este singura primată veninoasă din lume. În cazul său, toxinele sunt produse de o glanda brahială, situată pe fața internă a cotului, delimitată de o regiune lipsită de blană. Atunci când animalul se curăță, linge și produsul de secreție al acestei glande, care este o proteina foarte asemănătoare cu cea care dă alergia la pisici. Atunci când lorisul este atacat, mușcătura sa inoculează toxina victimei care intră în soc anafilactic. Se pare că doar câteva specii de animale sunt alergice la toxina lorisului, exact acelea care îndrăznesc să îl atace. Ariciul și șobolanul cu creastă african (Lophiomys imhausi) folosesc în scop defensiv toxine pe care le obțin din surse externe: ariciul ucide broaște râioase și le colectează toxinele pe care apoi le împrăștie pe armura de țepi; șobolanul cu creastă are pe flancuri fire de păr cu proprietăți absorbante, pe care le impregnează cu seva otrăvitoare a copacului Acokanthera schimperi. Mamiferele veninoase nu sunt multe (abia dacă putem organiza un top 5) și nici foarte cunoscute, dar foarte spectaculoase tocmai pentru ies din normele care caracterizează această clasă de animale.