De-a lungul coastei orientale a peninsulei Arabice, pe o lungime de 50 de km, se insiruie peste 200 de bancuri de scoici producatoare de perle. Zeci de mii de locuitori – arabi, iranieni si negri – se ocupa cu primejdioasa si istovitoare meserie de pescuitori de perle. "Fabricantul" perlelor este o scoica modesta, "Pherae margaritifera", care seamana cu o stridiile. Are o cochilie groasa, ca o farfurie mesterita neindemanatic si strabatuta de coaste proeminente, intre valvele careia se adaposteste "lacrima marii" – perla. La obarsia mult cantatei perle sta un marunt corp strain, un graunte de nisip sau un viermisor ruda cu tenia, numit "Tylocephalum margaritiferae", strecurat din intamplare intre corpul si mantaua scoicii. Pentru a se apara, scoica secreta treptat in jurul oaspetelui nedorit o sumedenie de invelisuri concentrice, asemenea foitelor de ceapa, inchizandu-l pentru vecie intr-o rotunda inchisoare de sidef. Pana la sfarsitul veacului trecut pe piata mondiala a pietrelor pretioase circulau doar margaritare naturale, scoase din adancul oceanului de pescuitorii de perle. Dar japonezii au inventat "perla artificiala veritabila", cultivata asa cum se cultiva florile. Un modest vanzator de melci si scoici, descoperind secretul folosit de scoica pentru a fabrica perle, a imaginat un procedeu ingenios: insamantarea scoicilor de perle japoneze. Pentur obtinerea perlelor de cultura se incepe cu scoaterea unui fragment din mantaua unei scoici perliere, care este grefat pe un alt individ din aceeasi specie. Celulele epiteliului intern al grefonului degenereaza, dar tesutul conjunctiv se undeste cu cel al gazdei. Epiteliul extern, la randul sau, prolifereaza in forma de sac. Daca acest sac ramane fara nici un suport se deformeaza. Pentru a evita acest lucru se introduce in grefon un corp strain care serveste de suport sacului epitelial, mentinandu-I o forma rotunda. Dupa ce s-au incercat diverse materiale, dela grauntele de argint pana la o mica bila de substanta plastica, s-a ajuns la folosirea de mici fragmente din cochilia unei scoici americane, din Mississippi, care a dat rezultatele cele mai bune. De asemenea, prin schimbarea gradului de salinitate al apei s-a putut modifica culoarea perlelor, ajungandu-se la forme si nuante care le depasesc in frumusete pe cele naturale. Ingenious care a gandit si a incercat cele de mai sus a fost Kokichi Mikimoto, care pana in 1954, cand a murit la varsta de 96 de ani, a dus o lupta perserverenta pentru extinderea fermei sale de perfe, perfectionarea procedeelor de fabricatie si transformarea "cresterii" perlelor intr-o industrie nationala prospera. In anul mortii, ferma sa de la Toba Bay poseda un miliard si jumatate de scoici perliere, cu o productie anuala de 10 milioane perle. Industria perlelor cultivate aducea Japoniei in 1962 un venit annual de 40 milioane de dolari. Sa nu uitam ca sunt necesari patru ani pentru a fi produsa o perla seminaturala si sase ani pentru una rotunda, trebuie un personal calificat si numeros, un rol insemnat avandu-l femeile scufundatoare, care, imbracate in alb – culoare putin agreata de rechini – culeg si desprind de pe fundul marii scoicile. Domnica Lazar