Ce s-a întâmplat cu delfinul care „s-a îndrăgostit” de antrenoarea sa, în timpul unui experiment finanțat de NASA

Ce s-a întâmplat cu delfinul care „s-a îndrăgostit” de antrenoarea sa, o poveste devastatoare. În anii 1960, Margaret Lovatt a făcut parte dintr-un proiect finanțat de NASA pentru a comunica cu delfinii. Curând, ajunsese să trăiască alături de „Peter” 24 de ore pe zi într-o casă special adaptată. Christopher Riley relatează despre un experiment care a luat o turnură tragică.

Ca majoritatea copiilor, Margaret Howe Lovatt a crescut cu povești despre animale care vorbesc.

„Mama mi-a dat o carte numită Miss Kelly,” își amintește ea cu o licărire în ochi. „Era o poveste despre o pisică care putea vorbi și înțelege oamenii, iar ideea asta m-a fascinat – poate că este posibil.”

Spre deosebire de alți copii, Lovatt nu a abandonat aceste povești pe măsură ce a crescut. La începutul anilor ’20, trăind pe insula St. Thomas din Caraibe, ele au căpătat o semnificație nouă.

Margaret Howe Lovatt, pasionată de experimente

În timpul Crăciunului din 1963, cumnatul ei i-a menționat un laborator secret aflat în extremitatea estică a insulei, unde se făceau experimente cu delfini. Curioasă, Lovatt a decis să viziteze laboratorul la începutul anului următor.

„Eram intrigată,” își amintește ea. „Am condus până acolo, pe un drum noroios, iar la capăt era o stâncă pe care se afla o clădire mare și albă.”

A fost întâmpinată de un bărbat înalt, cu părul ciufulit, purtând o cămașă deschisă și fumând o țigară. Numele lui era Gregory Bateson, un mare intelectual al secolului XX și directorul laboratorului.

„De ce ai venit aici?” a întrebat-o el.

„Am auzit că aveți delfini,” a răspuns ea, „și m-am gândit să văd dacă există ceva ce aș putea face sau vreo modalitate prin care aș putea ajuta…”

Bateson, surprins de vizita neașteptată, dar impresionat de îndrăzneala ei, a invitat-o să vadă animalele. I-a cerut să le observe și să noteze ceea ce vedea. Deși nu avea pregătire științifică, Lovatt s-a dovedit a fi un observator intuitiv al comportamentului animalelor. Bateson i-a spus că poate reveni oricând dorește.

„Erau trei delfini,” își amintește Lovatt. „Peter, Pamela și Sissy. Sissy era cea mai mare. Dominantă, zgomotoasă, conducea grupul. Pamela era foarte timidă și temătoare. Iar Peter era un tânăr. Tocmai ajungea la maturitate sexuală și era cam năzdrăvan.”

Etajele superioare ale laboratorului se extindeau deasupra unui bazin conectat la mare, unde erau ținute animalele. Apa era reîmprospătată de maree prin deschizături aflate la capete. Facilitatea fusese concepută pentru a permite o apropiere mai mare între oameni și delfini.

Dr. John Lilly voia să facă delfinii să vorbească

Era proiectul unui neurolog american, Dr. John Lilly. Acesta spera să comunice cu delfinii, dezvoltându-le abilitatea de a emite sunete asemănătoare cuvintelor umane prin orificiul lor respirator.

Lilly devenise interesat de interacțiunea cu cetaceele după ce, în 1949, s-a confruntat cu un cașalot eșuat pe coasta din apropierea casei sale din Massachusetts. Tânărul medic a fost uluit de dimensiunea creierului animalului și a început să își imagineze cât de inteligent putea fi.

„În acea perioadă, oamenii de știință făceau o legătură între dimensiunea creierului și capacitatea cognitivă,” explică Graham Burnett, profesor de istoria științei la Princeton și autorul cărții The Sounding of the Whale. „Toată lumea gândea cam așa: ‘Wow… creier mare, deci inteligență mare… super tare!’”

La fiecare ocazie, în anii care au urmat, John Lilly și prima sa soție, Mary, închiriau veliere. Navigau prin Caraibe, în căutarea mamiferelor marine cu creiere mari pe care să le studieze. La sfârșitul anilor 1950, soții Lilly au descoperit Marine Studios în Miami – primul loc unde delfinii cu bot gros (Tursiops truncatus) erau ținuți în captivitate.

Delfinii, de la inamici, la fascinație

Până în acel moment, pescarii de pe coasta de est a Americii, care considerau delfinii rivali în competiția pentru pește, îi tratau ca pe niște dăunători.

„Erau numiți herring hogs [„porcii heringului”] în majoritatea orașelor pescărești din SUA,” explică istoricul Graham Burnett.

Dar în bazinele de la Marine Studios, delfinii își arătau natura jucăușă. Abilitatea lor de a învăța trucuri rapid i-a transformat în animale greu de disprețuit.

Acolo, pentru prima dată, Lilly a avut ocazia să studieze creierele delfinilor în viață, cartografiind cortexul cerebral cu ajutorul unor sonde fine, pe care le dezvoltase inițial pentru cercetările asupra creierului maimuțelor rhesus.

Din cauza faptului că delfinii nu pot fi sedați (deoarece își opresc respirația sub anestezie), acest tip de cercetare nu era deloc ușor. Nici pentru oameni, nici pentru animale. Nu toate experimentele aveau un final fericit pentru mamiferele marine. Dar, într-o zi din 1957, cercetarea lui Lilly avea să ia o direcție complet diferită, schimbându-i viața pentru totdeauna.

Astăzi, la 97 de ani, Mary Lilly își amintește clar acel moment:

„Am intrat în sala de operație și l-am auzit pe John vorbind, iar delfinul răspundea: Wuh… wuh… wuh, imitându-l. Apoi Alice, asistenta lui, spunea ceva pe un ton mai înalt, iar delfinul îi imita vocea. M-am dus la ei și le-am spus ce se întâmpla, iar ei au fost uimiți.”

John Lilly a început să creadă că acest comportament era o dovadă a dorinței delfinilor de a comunica cu oamenii. Dacă era adevărat, acest lucru deschidea oportunități fascinante pentru comunicarea între specii.

John Lilly, convins că poate face delfinii să vorbească

În 1961, Lilly și-a publicat teoria în cartea Man and Dolphin (Omul și delfinul). Ideea delfinilor vorbitori, dornici să ne împărtășească ceva, a captivat imaginația publicului, iar cartea a devenit un bestseller.

Lilly a mers chiar mai departe cu ipotezele sale. Pornind de la observațiile inițiale ale lui Mary privind imitarea vocii umane de către delfini, a ajuns să creadă că aceste mamifere ar putea învăța să vorbească engleza.

În viziunea sa, delfinii ar fi putut ajunge să dețină un loc în cadrul Națiunilor Unite, unde să ofere perspective unice asupra științei, istoriei, economiei și afacerilor globale.

Teoria lui Lilly a atras atenția unei alte comunități științifice: astronomii.

„Citisem cartea și am fost foarte impresionat,” spunea Frank Drake, care tocmai finalizase primul experiment de detectare a unor semnale radio extraterestre la Green Bank, Virginia de Vest.

„Era o carte extrem de interesantă, deoarece propunea idei noi despre creaturi la fel de inteligente și sofisticate ca noi, dar care trăiau într-un mediu complet diferit.”

Drake a observat imediat paralele între munca sa și cea a lui Lilly:

„Ne doream cu toții să înțelegem cât mai multe despre provocările comunicării cu alte specii inteligente.”

NASA i-a finanțat experimentul oribil

Această susținere din partea comunității științifice l-a ajutat pe Lilly să obțină finanțare din partea NASA și a altor agenții guvernamentale. Astfel, în 1963, a înființat un nou laborator în Caraibe, având ca scop dezvoltarea unei relații mai apropiate între oameni și delfini.

Câteva luni mai târziu, la începutul lui 1964, Margaret Lovatt a ajuns la acest laborator. Empatică din fire, s-a conectat rapid cu cei trei delfini și, atrasă de viziunea lui Lilly privind comunicarea între specii, s-a dedicat complet muncii lui. Petrecea cât mai mult timp posibil cu delfinii și desfășura zilnic lecții menite să îi ajute să producă sunete asemănătoare celor umane.

În timp ce Gregory Bateson, directorul laboratorului, se concentra pe comunicarea între animale, Lovatt a fost lăsată singură să urmărească visul lui Lilly de a învăța delfinii să vorbească engleza. Însă, chiar și într-o facilitate avansată precum Dolphin House, existau bariere evidente.

„În fiecare seară, toți ne urcam în mașini, coboram ușa garajului și plecam,” își amintește Lovatt. „Și mă gândeam: Creierul acesta mare rămâne singur toată noaptea. Mi se părea greșit.”

Lovatt a ajuns la concluzia că, dacă ar putea trăi non-stop alături de un delfin, încurajându-l constant să scoată sunete asemănătoare celor umane, ar avea mai mult succes. La fel cum o mamă își învață copilul să vorbească.

„Poate pentru că locuiam atât de aproape de laborator, mi s-a părut o idee simplă,” spune ea. „De ce să lăsăm apa să fie un obstacol?”

I-a prezentat ideea lui John Lilly:

„Vreau să acoperim totul cu un strat protector și să umplem locul cu apă. Vreau să trăiesc aici.”

Margaret l-a convins pe Lilly să se mute cu delfinul

Natura radicală a propunerii a fost pe placul lui Lilly, iar acesta a aprobat experimentul. Lovatt a început să impermeabilizeze complet etajele superioare ale laboratorului.

Voia să poată inunda camerele interioare și balconul exterior cu un strat de apă de câțiva zeci de centimetri. Această modificare i-ar fi permis unui delfin să trăiască alături de ea timp de trei luni.

Pentru experimentul său, Lovatt l-a ales pe Peter, un tânăr delfin mascul.

„Am ales să lucrez cu Peter pentru că nu fusese antrenat anterior să imite sunete umane, pe când ceilalți doi da,” explică ea.

Lovatt și-a propus să trăiască izolată cu Peter șase zile pe săptămână. A dormit pe o platformă hidraulică în mijlocul camerei și a lucrat la un birou suspendat de tavan, deasupra apei.

În a șaptea zi, Peter era dus în bazinul de jos, pentru a petrece timp cu cele două delfine din laborator – Pamela și Sissy.

Margaret a avut o singură clipă de îndoială

Până în vara anului 1965, delfinariul domestic al lui Lovatt era gata de utilizare. Întinsă în pat, înconjurată de apă în prima noapte și ascultând zgomotul pompelor, își amintește că s-a întrebat ce face acolo.

„Oamenii erau afară, luau cina sau făceau altceva, iar eu sunt aici. Razele lunii se reflectă pe apă, această înotătoare și acest ochi strălucitor mă privesc și mă gândesc: ‘Wow, de ce sunt aici?’ Dar apoi revii la ceea ce faci și niciodată nu mi-a trecut prin minte să mă opresc. Ceea ce făceam era să încerc să aflu ce făcea Peter acolo și ce am putea face împreună. Asta era ideea și nimeni nu mai făcuse asta.”

Înregistrările audio ale progresului lui Lovatt, arhivate meticulos pe benzi la acea vreme, surprind energia pe care aceasta a adus-o experimentului. Documenta cu perseverență progresul lui Peter cu lecțiile ei zilnice și încurajându-l mereu să o salute cu fraza „Hello Margaret”.

„Litera ‘M’ a fost foarte dificilă,” își amintește ea. „Numele meu. Hello ‘M’argaret. Am lucrat la sunetul ‘M’, iar în cele din urmă s-a întors pe spate pentru a-l scoate sub formă de bule prin apă. Acel ‘M’, l-a exersat atât de mult.”

Margaret a învățat foarte multe despre Peter

Pentru Lovatt, însă, nu lecțiile formale de vorbire au fost cele mai productive. Mai degrabă, timpul petrecut împreună a fost cel care a învățat-o cel mai mult despre ce îl făcea pe Peter să funcționeze.

„Când nu aveam nimic de făcut, atunci făceam cel mai mult,” reflectă ea. „Era foarte, foarte interesat de anatomia mea. Dacă stăteam aici și picioarele mele erau în apă, venea și privea partea din spate a genunchiului meu mult timp. Vroia să înțeleagă cum funcționează acel lucru și eram atât de încântată de asta.”

Carl Sagan, unul dintre tinerii astronomi de la Green Bank, a făcut o vizită pentru a raporta progresul către Frank Drake.

„Ne-am gândit că era important să lăsăm delfinii să ne învețe ‘delfineza’, dacă așa ceva există,” își amintește Drake. „De exemplu, am sugerat doi delfini în rezervoare separate, fără să se vadă unul pe altul – și să învățăm un delfin o procedură pentru a obține hrană. Apoi să vedem dacă ar putea spune celuilalt delfin cum să facă același lucru în rezervorul său. Acesta era experimentul esențial de făcut, dar Lilly nu părea niciodată capabil să-l realizeze.”

În schimb, el a încurajat-o pe Lovatt să continue să-l învețe pe Peter limba engleză. Dar exista ceva care stătea în calea lecțiilor.

„Delfinii au impulsuri sexuale,” spune veterinarul Andy Williamson, care se ocupa de sănătatea animalelor la Dolphin House. „Sunt sigur că Peter avea multe gânduri în acest sens.”

„Lui Peter îi plăcea să fie cu mine,” explică Lovatt. „Se freca de genunchiul meu, de piciorul meu sau de mâna mea. La început, îl puneam jos, cu femelele,” spune ea.

Natura sexuală a delfinului, un impediment

Dar transportarea lui Peter în jos se dovedea atât de perturbatoare pentru lecții, încât, confruntată cu excitațiile lui frecvente, i s-a părut mai simplu lui Lovatt să îi satisfacă impulsurile.

„Am acceptat asta,” spune ea. „Nu mă simțeam inconfortabil, atâta timp cât nu era ceva brutal. Era doar o parte din ceea ce se întâmpla, ca o mâncărime. O scarpini și mergi mai departe. Și așa părea să funcționeze. Nu era un lucru ascuns. Oamenii puteau observa.”

Pentru Lovatt, era ceva prețios, care se desfășura întotdeauna cu mare respect.

„Peter era chiar acolo și știa că sunt chiar acolo,” continuă ea. „Nu era ceva sexual din partea mea. Poate senzual. Mi s-a părut că făcea legătura mai strânsă. Nu din cauza activității intime, ci din cauza faptului că nu trebuia să ne tot întrerupem. Și asta era tot. Eram acolo ca să-l cunosc pe Peter. Asta făcea parte din Peter.”

Experimentul, făcut public de revista Hustler

Oricât de inocente au fost aceste interacțiuni pentru ea, relația dintre Lovatt și Peter avea să umbrească întregul experiment atunci când, la sfârșitul anilor ’70, o poveste despre acest subiect a apărut în revista Hustler.

„Nici măcar nu auzisem de Hustler,” spune Lovatt. „Cred că erau doar două chioșcuri de ziare pe insulă la acea vreme. M-am dus la unul, m-am uitat și am găsit acest articol cu numele meu și al lui Peter, și o ilustrație.”

Lovatt a cumpărat toate exemplarele pe care le-a găsit, dar povestea era deja răspândită și continuă să circule pe internet și în prezent.

„Este puțin inconfortabil,” recunoaște ea. „Am citit undeva că cel mai prost experiment din lume am fost eu și Peter. E în regulă, nu mă deranjează. Dar acesta nu a fost scopul și nici rezultatul. Așa că pur și simplu ignor asta.”

Cercetătorul Lilly, fascinat de efectele LSD-ului

Altceva a început să perturbe studiul. Lilly studia efectele psihoactive ale LSD-ului încă de la începutul anilor ’60. Soția lui Ivan Tors, producătorul filmului cu delfini Flipper, i-a făcut cunoștință cu drogul la o petrecere în Hollywood.

„John și Ivan Tors erau foarte buni prieteni,” spune Ric O’Barry de la Dolphin Project (o organizație care militează împotriva vânătorii și exploatării delfinilor) și un prieten al lui Lilly din acea perioadă. „Ivan finanța o parte din munca din St. Thomas. L-am văzut pe John transformându-se dintr-un om de știință cu halat alb într-un hippie în toată regula,” își amintește el.

Pentru actorul Jeff Bridges, care l-a cunoscut pe Lilly prin tatăl său, Lloyd, experimentarea cu LSD făcea parte din cine era acesta.

„John Lilly era, mai presus de toate, un explorator al creierului și al minții, și al tuturor acelor substanțe care ne extind conștiința,” spune Bridges. „Nu erau prea mulți oameni cu expertiza și pregătirea lui științifică care să facă astfel de cercetări.”

În anii 1960, un număr mic de neurologi, inclusiv John Lilly, aveau licență din partea guvernului american pentru a cerceta LSD-ul. Erau convinși că drogul avea calități medicinale care puteau fi utilizate în tratarea pacienților cu tulburări mintale.

LSD nu avea efect asupra delfinilor

Ca parte a acestei cercetări, drogul era uneori administrat și animalelor. Lilly îl folosea pe delfinii săi încă din 1964, curios să vadă ce efect avea asupra lor.

Spre enervarea lui Lilly, nu s-a întâmplat nimic. În ciuda diverselor sale încercări de a determina delfinii să reacționeze la drog, acesta nu părea să aibă niciun efect asupra lor, își amintește Lovatt.

„Specii diferite reacționează diferit la diverse substanțe farmaceutice,” explică veterinarul Andy Williamson. „Un tranchilizant destinat cailor poate provoca un episod de excitare la un câine. Jocul cu medicamente este, cel puțin, o treabă riscantă.”

Injectarea delfinilor cu LSD nu era ceva cu care Lovatt să fie de acord. A insistat ca drogul să nu fie administrat lui Peter, ceea ce Lilly a acceptat.

Dar, până la urmă, era laboratorul lui și erau animalele lui, își amintește ea. Iar ca o tânără aflată la vârsta de 20 de ani, s-a simțit neputincioasă în fața deciziei lui de a administra LSD celorlalți doi delfini.

Conexiunea dintre Margaret și Peter s-a mărit

În timp ce Lilly își continua experimentele cu drogul, Lovatt a perseverat cu lecțiile de vocalizare ale lui Peter și s-a apropiat tot mai mult de el.

„Acea relație bazată pe faptul că trebuia să fim împreună s-a transformat cumva în plăcerea de a fi împreună, în dorința de a fi împreună și în sentimentul de lipsă când nu era acolo,” reflectează ea. „Am avut o conexiune foarte profundă cu – nici măcar nu pot spune din nou un delfin – cu Peter.”

Până în toamna anului 1966, interesul lui Lilly pentru experimentul delfinilor vorbitori începea să se stingă.

„Nu avea acel ‘farmec’ pe care îl avea LSD-ul în acea perioadă,” își amintește Lovatt despre atitudinea lui Lilly față de progresul ei cu Peter. „Și, în final, ‘farmecul’ a câștigat.”

Atitudinea lui Lilly față de bunăstarea delfinilor avea să-i fie, în cele din urmă, căderea. A determinat plecarea directorului laboratorului, Gregory Bateson, și, în cele din urmă, tăierea finanțării.

Experimentul a pierdut finanțarea

Chiar în momentul în care experimentul de 6 luni al lui Lovatt cu Peter se apropia de sfârșit, a fost anunțat că laboratorul va fi închis. Fără finanțare, soarta delfinilor a fost pusă sub semnul întrebării.

„Nu puteam să-l păstrez pe Peter,” spune Lovatt, cu melancolie. „Dacă ar fi fost o pisică sau un câine, poate. Dar nu un delfin.”

Noua ei sarcină a devenit desființarea laboratorului. S-a pregătit pentru a trimite delfinii la alt laborator al lui Lilly, într-o clădire abandonată de bancă din Miami. Era cu totul diferit față de libertatea relativă și condițiile confortabile de la Dolphin House.

La laboratorul din Miami, ținuți captivi în bazine mai mici, fără prea multă sau deloc lumină naturală, Peter s-a deteriorat rapid, iar după câteva săptămâni, Lovatt a primit vestea.

„Am primit acea apel telefonic de la John Lilly,” își amintește ea. „John m-a sunat personal să-mi spună. Mi-a zis că Peter s-a sinucis.”

Delfinul Peter s-a sinucis fără Margaret

Ric O’Barry confirmă folosirea acestui termen.

„Delfinii nu sunt respirați automați precum noi,” explică el. „Fiecare respirație este un efort conștient. Dacă viața devine prea insuportabilă, delfinii pur și simplu trag o respirație și se scufundă pe fund. Nu iau următoarea respirație.”

Andy Williamson consideră că moartea lui Peter a fost provocată de o inimă frântă. Cel mai probabil, cauzată de separarea de Lovatt, pe care el nu o înțelegea.

„Margaret putea să o raționalizeze, dar când ea a plecat, putea Peter? Iată iubirea vieții lui plecată.”

„Nu eram prea nefericită în legătură cu asta,” explică Lovatt, la 50 de ani distanță. „Eram mai nefericită că el se afla în acele condiții [la laboratorul din Miami] decât că nu mai era. Nimeni nu-l mai deranja pe Peter. Nu avea să sufere, nu avea să fie nefericit, pur și simplu dispăruse. Și asta a fost în regulă. Ciudat, dar așa a fost.”

John Lilly și-a continuat cercetările

În decadele care au urmat, John Lilly a continuat să studieze comunicarea între delfini și oameni, explorând alte metode de a încerca să vorbească cu ei. Unele dintre ele bizar de mistice, folosind telepatia, și altele mai științifice, utilizând tonuri muzicale. Nimeni altcineva nu a mai încercat să învețe delfini să vorbească engleza.

În schimb, cercetarea s-a îndreptat spre înțelegerea mai bună a limbajelor altor specii. La Institutul Seti (Search for Extraterrestrial Intelligence), fondat de Frank Drake pentru a continua munca sa pe tema vieții dincolo de Pământ, colegul lui Drake, Laurance Doyle, a încercat să cuantifice complexitatea limbajului animalelor de pe planeta noastră.

„Există încă acest prejudiciu că oamenii au un limbaj care este mult mai superior decât al oricărei alte specii, din punct de vedere calitativ,” spune Doyle. „Dar, privindu-se complexitatea relației semnalelor delfinilor între ei, am descoperit că aceștia au cu siguranță o inteligență comunicațională foarte ridicată. Cred că marele insight al lui Lilly a fost cât de inteligenți sunt, de fapt, delfinii.”

Margaret Howe Lovatt s-a reîntors la Dolphin House

Citește și: Inteligenta delfinilor

Margaret Howe Lovatt a rămas pe insulă, căsătorindu-se cu fotograful care imortalizase experimentul. Împreună s-au mutat înapoi în Dolphin House, pe care au transformat-o într-o casă de familie, unde au crescut trei fiice.

„A fost un loc bun,” își amintește ea. „Era o atmosferă bună în acea clădire tot timpul.”

În anii care au urmat, casa a ajuns într-o stare de degradare, potrivit The Guardian. Dar ambiția a ceea ce s-a întâmplat acolo este încă amintită.

„De-a lungul anilor, am primit scrisori de la oameni care lucrează cu delfini,” își amintește ea. „Ei spun adesea lucruri de genul: ‘Când aveam șapte ani am citit despre tine trăind cu un delfin, și asta mi-a aprins pasiunea.’”

Peter este „Miss Kelly” pentru ei, explică ea, amintindu-și de propria sa carte din copilărie despre animale vorbitoare.

„Miss Kelly m-a inspirat. Și la rândul ei, ideea de a trăi cu un delfin i-a inspirat pe alții. Asta e amuzant. Îmi place asta.”

Christopher Riley este producătorul și regizorul documentarului *The Girl Who Talked to Dolphins*, care a fost difuzat pe BBC4.

Citește și: A fost înregistrată prima conversaţie dintre doi delfini