Diavolul tasmanian este cel mai mare carnivor marsupial din lume, titlu detinut pana in 1936 de catre tigrul tasmanian, care a disparut la acel moment. Izolarea pe insula Tasmania a fost cea care i-a venit de hac tigrului si se pare este cea care pune in pericol viitorul diavolului tasmanian. Fondul genetic limitat determina afectiuni ereditare din ce in ce mai grave, iar daca la acestea mai adaugam si distrugerea habitatului si concurenta neloiala din partea vulpilor rosii nou-introduse in acest teritoriu, supravietuirea speciei este din ce in ce mai incerta. Fosilele descoperite pe teritoriul continentului asutralian, demonstreaza ca, in trecut, diavolii tasmanieni traiau si pe aceste teritorii. Extinctia lor s-a produs cu mai bine de 400 de ani in urma, inainte de sosirea colonistilor europeni. Ariditatea in continua evolutie si aparitia cainilor Dingo par a fi principalele cauze pentru care astazi diavolii nu se mai regasesc decat pe insula Tasmaniei. Intrucat dingo nu au putut ajunge aici, populatia de diavoli tasmanieni a reusit sa supravietuiasca (la acel moment). Insa nici aici pe insula diavolii nu au scapat de amenintari. Timp de 100 de ani pana in ’40 micutii carnivori au fost vanati de fermieri (care reclamau faptul ca le atacau cotetele de pasari), precum si de vanatorii de recompense, care erau platiti pentru fiecare diavol mort predat autoritatiilor. Populatia de diavoli tasmanieni a fost salvata de la pieire in 1941 cand a fost eliberata o lege de protejare a speciei. Legea a avut efectele scontate, efectivele de diavoli crescand continuu. In anii ’80 s-a ajuns la o populatie stabila, care parea sa asigure viitorul speciei. Insa dezastrul a lovit din nou diavolii tasmanieni pe la sfarsitul anilor ’90, cand o forma contagioasa de cancer facial avea sa apara si sa prolifereze in randul lor. Tumora faciala a diavolului tasmanian pune in mare pericol specia. In 2009, diavolul tasmanian a fost declarat specie pe cale de disparitie. Cancerul se transmite prin muscaturi si se caracterizeaza prin numeroase tumori la nivelul fetei. Acestea cresc treptat pana cand animalul nu mai poate sa se hraneasca. Chinuit de durere si rapus de foame, animalul moare in aproximativ 1 an de la contractarea bolii. Se considera ca in prezent, 60% dintre indivizi sunt bolnavi de aceasta forma de cancer (in unele regiuni chiar 83% dintre exemplare). Oamenii de stiinta australieni incearca sa gaseasca un antidot la aceasta molima, prin mai multe programe de studiu desfasurate in captivitate. Si comportamentul animalelor are de suferit din cauza bolii. Pentru a asigura perpetuarea speciei, animalele se imperecheaza de la varste mai fragede (primul an de viata) sau in anotimpul nepotrivit. Puii acestia se nasc iarna, avand sanse reduse de supravietuire. Colonistii europeni sunt cei care au oferit acestui animal numele fatidic. Pe langa vesmantul negru si mimica feroce, diavolii emit o paleta de sunete care iti dau fiori. Aceste caracteristici par a fi determinat primii colonisti sa il numeasca astfel. Chiar daca in trecut diavolul era considerat o pacoste pentru fermieri, deoarece mai dadea iama in tarcurile animalelor domestice (pe langa oratanii diavolii mai furau si miei proaspat nascuti), in zilele noastre ei sunt considerati o binecuvantare. Aceasta deoarece se hranesc cu hoiturile si rozatoarele din jurul fermelor. Prin curatarea hoiturilor se previne invazia de insecte in ferme. Diavolul tasmanian este un animal de talie mica, musculos si cu alura unui porc. Membrele anterioare sunt mai lungi decat cele posterioare, mersul animalului fiind unul aparent greoi. Desi nu este mai mare decat un caine minion, diavolul are trupul gros si puternic. Masculii cantaresc 10-12 kg, iar femelele 5-8 kg. Lungimea medie a unui adult este de 75 de cm, iar inaltimea la umar de 30 de cm. Acest animal are maxilare foarte puternice cu dinti care cresc lent, dar continuu pe toata durata vietii. In fapt, diavolul tasmanian se poate lauda cu cea mai puternica muscatura dintre toate mamiferele, raportata la dimensiunile maxilarelor. Poate sfasia cu usurinta pielea si carnea prazii si nu lasa niciun os nemancat. Corpul este acoperit de o blana aspra de culoare neagra sau maronie. Pe piept prezinta un marcaj alb sub forma de linie sau pata. Unele exemplare pot avea mici pete albe pe flancuri sau pe crupa. Coada este relativ scurta si groasa. Rezervele de grasime ale organismului sunt stocate aici. Cu cat coada este mai groasa cu atat animalul este mai bine nutrit. La baza cozii se afla localizata o glanda anogenitala ce produce o secretie urat-mirositoare, eliberata de animal atunci cand se simte amenintat. Diavolii sunt raspanditi pe toata intinderea insulei Tasmania, de la zonele de coasta pana pe versantii muntosi. Prefera habitaturile uscate, paduri, tufaisuri, dar nu ocolesc nici terenurile agricole sau periferia localitatilor. Este un animal nocturn cu un simt al mirosului si auzului foarte bine dezvoltat. Ziua sta adapostit in vizuini sau scorburi, iar la lasatul intunericului porneste in cautarea hranei. Diavolul adora lesurile sau cadavrele animalelor accidentate de masini. Insa nu se da inapoi nici de la vanatoare. Ataca rozatoare, serpi, soparle sau pasari cu o lovitura puternica aplicata dupa ceafa. In varful listei preferintelor se afla speciile mici de canguri numiti wallaby. Exemplarele din zonele de coasta se hranesc si cu peste mort aruncat pe mal de catre valuri. Tinerii au abilitatea de a se catara in copaci, insa pe masura ce inainteaza in varsta si castiga in greutate aceasta operatiune este din ce in ce mai dificila. Pot sa inoate. Chiar daca se deplaseaza lent in mod firesc, diavolii pot iuti pasul daca sunt amenintati. In momentul in care descopera un hoit, diavolii devin foarte vocali emitand o serie de sunete, nu foarte placute auzului uman: tipete, grohaituri, schelalaieli etc. Suntele au menirea de a tine la departare concurentii. Cu un caracter docil, micii pradatori incearca pe cat posibil sa evite luptele, insa daca suita de sunete nu reuseste sa impuna o ierarhie in ceea ce priveste intaietatea la hranire, zgarieturile si muscaturile vor fi folosite ca arme. Monogamia nu este pe gustul diavolilor tasmanieni. Femela este cea care pleaca in cutarea partenerului, sau mai bine spus a partenerilor. Femela intra in calduri o data pe an, in martie. Ea va vizita masculul in vizuina lui, iar dupa imperechere va dori sa plece in cautarea altor masculi. Insa partenerul actual va face orice sa o impiedice. O va sechestra in vizuina lui si o va insoti la vanatoare sau adapat. Insa nu intotdeauna reuseste sa ii castge fidelitatea. Dupa 21 de zile de gestatie, un numar de 20-30 de pui golasi, fara ochi, de marimea unei stafide, sunt nascuti. Acestia pornesc in cursa vietii lor dintre vagin si marsupiu, pentru a ocupa cele 4 mameloane disponibile. Primii ajunsi se vor atasa de cate un mamelon si nu il vor mai scapa din gura pana la varsta de 4 luni, cand parasesc marsupiul. Puii vor fi adapostiti intr-o vizuina sau scorbura pe care nu o parasesc decat in prezenta mamei. Pana cand implinesc 6 luni ei mai sunt alaptati de mama, apoi vor fi intarcati si lasati sa se descurce pe cont propriu. 60% dintre pui nu ajung sa depaseasca un an de viata. Maturitatea sexuala se atinge la 2 ani. In salbaticie, diavolii tasmanieni traiesc in jur de 7-8 ani, daca nu sunt afectati de boli. Nicolae HaseganZooLand.ro