Entuziaştii pasionaţi de ştiinţa ficţională visează ca, în viitor, să ajungă să facă transplant de creier. E adevărat, până acolo este cale lungă, dar se pare că fac tot posibilul să se îndrepte într-acolo cât mai curând posibil. Ultima lor reuşită? Transplantarea unei gene a limbajului de la om la… şoareci. O mutaţie a unei anumite gene, petrecută acum o jumătate de milion de ani, le-a conferit oamenilor uimitoarea capacitate de a produce şi înţelege limbajul. Versiunea umană a acestei gene, Foxp2, i-ar fi ajutat pe oameni să stăpânească o componentă-cheie a limbajului uman: transformarea unei experienţe – cum ar fi auzirea cuvântului „pahar” atunci când ni se arată un pahar cu apă – într-o asociere aproape automată a acelui cuvânt cu obiecte care arată şi/sau funcţionează ca nişte pahare. Dată fiind această descoperire, cercetătorii de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts au fost extrem de curioşi să afle ce se întâmplă dacă transferă această versiune umană a genei la şoareci. Altfel spus, cum le va modifica şoarecilor creierul? Oamenii de ştiinţă au implicat astfel în experiment sute de şoareci modificaţi genetic, care aveau versiunea umană a genei Foxp2. Un studiu din 2009 arătase deja că aceşti super-şoareci dezvoltaseră neuroni mai complecşi şi circuite cerebrale mai eficiente. În cadrul noului studiu, cercetătorii au antrenat şoarecii să găsească bucăţele de ciocolată într-un labirint. Opţiunile animalelor se împărţeau în două: fie să folosească repere vizuale, precum diferite obiecte din laborator, pe care le puteau vedea din labirint (spre exemplu, când ajungeau la o intersecţie în T, să cotească în direcţia unui scaun, pe care îl putea vedea), fie să se folosească de textura podelei labirintului – când era netedă, să cotească la dreapta, când avea proeminenţe, să cotească la stânga. Rezultatele au demonstrat că şoarecii echipaţi cu gena umană au avut nevoie de 7 zile pentru a învăţa traseul la fel de bine cum au învăţat şoarecii normali în 11 zile. Dar, în mod surprinzător, acest lucru s-a întâmplat doar atunci când existau ambele opţiuni de a învăţa traseul; când nu exista decât o singură opţiune – textura podelei sau reperele din laborator – şoarecii normali s-au descurcat la fel de bine ca şi cei umanizaţi. Explicaţia? Gena Foxp2 umană măreşte într-adevăr flexibilitatea cognitivă, permiţând creierului să „penduleze” între reamintirea conştientă (cea în care şoarecii se orientau pe baza reperelor vizuale) şi cea inconştientă, când coteau automat la stânga sau la dreapta, în funcţie de textura podelei, fără a se gândi conştient la semnificaţia texturii netede sau cu proemineţe. Primul mecanism este numit învăţare declarativă; al doilea – învăţare procedurală. Rămâne încă necunoscut modul în care creierul trece de la un mod de funcţionare la altul. Sursa: Daily Mail