Labradorul este câinele preferat al Americii, unde de mai bine de 20 de ani ocupă locul I în topul înregistrărilor în cartea de origini. Este foarte popular și în celelalte țări ale lumii moderne. Originar din Canada, unde era de mare ajutor pescarilor, Labradorul a fost perfecționat în Marea Britanie, unde s-a dezvoltat ca un excelent câine de vânătoare. Astăzi, Labradorul excelează în aproape orice domeniu de activitate, dar cel mai bine se pricepe la meseria de companion: este iubăreț, vesel, jucăuș și extrem de devotat familiei. Labrador Retriever – Istoric Câinele Labrador Retriever pe care îl știm noi se trage dintr-un câine de apă aportor, ancestral, ce muncea pe coasta atlantică a Canadei acum câteva sute de ani. Câinele de Newfoundland avea culoarea neagră și era extrem de abil în apă, puternic și determinat, fapt pentru care pescarii îl luau cu ei de fiecare dată când ieșeau în larg. Câinii săreau în apa înghetată a Atlanticului de Nord la cel mai mic îndemn al stăpânului pentru a aduce înapoi plasele de pescuit sau pentru a aporta peștii care încercau să evadeze. Blana impermeabilă și labele dotate cu membrane interdigitale le permiteau să se miște în apă la fel de eficient ca și pe uscat. Acești câini veneau în două dimeniuni: unul mai mare și mai blănos (Newfoundland sau Terra Nova de astăzi) și unul mai mic și cu blana scurtă (strămoșul Labradorului). Newfoundlandul mic era preferat de cei mai mulți pescari pentru că blana scurtă nu aducea multă apă în barcă, nu ocupa mult loc și era mai agil. Varietatea mare se dovedea mai utilă pentru controlul năvoadelor mari și grele. În același cuib se puteau naște atât câini de talie medie cât și mare, fiecare fiind destinat unui scop bine stabilit. În concluzie, Labradorul și Terra Nova au, într-o anumită măsură, origini comune. Strămoșul Labradorului, numit și St. John’s dog, dupa orașul capitala al provinciei Newfoundland a atras atenția negustorilor englezi veniți în Canada după pește. Al doilea conte de Malmesbury a fost printre primii care a importat câini de St. John în Anglia și cel care a pus bazele primelor canise din Regatul Unit, pe la 1830. Al treilea lord de Malmesbury este cel care dă numele rasei «Labrador», meționând într-o scriere că el tot timpul și-a numit câinii astfel. Chiar dacă este originar din Newfoundland, printr-o confuzie geografică probabil, rasa a primit numele porvinciei învecinate – Labrador. În Marea Britanie, Labradorul s-a bucurat de multă popularitate printre moșieri, nobilime și cei înstăriți datorită talentului său pe terenurile vaste de vânătoare. Câinii găseau și aportau vânatul, intact, fără să îl deterioreze, chiar și din apă. Pe la 1880, Labradorul era aproape disparut pe meleagurile natale, din cauza unor taxe puse pe cap de câine și a carantinei anti-rabie din UK. Familiile nu puteau deține mai mult de un câine, iar femelele erau impozitate mai drastic. Salvarea rasei a venit de peste ocean, unde familia Malmesbury și alți conași englezi au continuat să dezvolte acest câine importat cu zeci de ani în urmă. Susținătorii au reușit să redacteze un standard, care a fost recunoscut de Kennel Clubul britanic în 1903. În anii ’20 și ’30 mulți Labradori au fost exportați în SUA, unde rasa a fost recunoscută în 1917. Varietățile galben și ciocolatiu au avut o istorie zbuciumată în cadrul rasei. La mijlocul secolul al XIX-lea, puii aurii născuți într-un cuib erau omorâți. Primul exemplar galben înregistrat a fost Ben of Hyde care a produs mulți urmasi aurii. Până în 1920, galbenii erau cu greu acceptați de majoritatea iubitorilor rasei și adesea erau trimiși la ringurile de arbitraj ale Golden Retrieverului. Aveau redactat un standard aparte, care a generat multe tipuri incorecte, însă în cele din urmă au aderat și ei la standardul oficial al varietății negre. Astăzi, galbenii sunt la fel de numeroși ca cei negri. Ciocolatii au fost pe deplin acceptați prin 1930, însă ca și galbenii ei apăreau sporadic prin cuiburile de negri și cu 100 de ani în urmă. Au avut de luptat cu stigmatul că ar fi mai urâți și mai puțin iscusiți la vânătoare decât cei negri. Azi, încă sunt destul de slab reprezentați în expoziții, dar totuși în continuă creștere de popularitate și înregistrări în cărțile de origini. Labrador Retriever – Descriere fizică Aspectul general al Labradorului este de câine atletic, solid, puternic și îndesat, dar fără să fie greoi. Corpul este musculos, mai mult lung decât înalt, cu cap relativ mare și gât gros și viguros. Capul lat are un bot gros, cu fălci puternice, stop pronunțat. Urechile sunt de mărime medie, triunghiulare și cad pe lângă cap. Ochii au culoarea neagră, galbenă sau căprui, sunt expresivi și calzi. Spatele drept și lat se termină cu o coadă groasă, ca de vidră, ce are rol de cârmă atunci când câinele înoată. Membrele au osatură puternică, sunt drepte și se termină cu labe rotunde și compacte, dotate cu membrane interdigitale, utile la înot. Blana este scurtă și groasă, aspră, dar fără să fie sârmoasă. Este formată din 2 straturi: unul intern, gros, lânos, bun termoizolant, și unul extern, alcătuit din păr cu fir mai lung și gros, care respinge apa. Blana protejează câinele împotriva oricăror condiții climaterice. Labradorul poate înota în apă rece ca gheața fără să intre în hipotermie. Trei varietăți de culoare sunt recunoscute de standard: negru, galben și ciocolatiu. Negrii sau ciocolatii pot prezenta o pată mică albă pe piept. Culoarea galbenă include toate nuanțele de la alb-gălbui sau crem până la roșcat. Unele exemplare galbene au anumite porțiuni ale blănii mai închise la culoare (urechile, fața, spatele, jareții). Labrador Retriever – Dimensiuni Înălțime: masculi 57-62 cm; femele 54-60 cm, Greutate: masculi 29-36 kg; femele 25-32 kg. Despre temperamentul, îngrijirea și sănătatea Labradorului vom vorbi în partea a doua a acestui subiect.