Cu o suprafaţă de trei sferturi din Pământ acoperită de oceane, nu este de mirare că, acum câteva secole, au apărut nenumărate legende cu privire la creaturile misterioase ce populează adâncimile. Unele dintre acestea sunt sirenele şi tritonii, creaturile despre care se bănuieşte că au o înfăţişare jumătate-om, jumătate-peşte. Scriitorul britanc C.J.S Thomson notează în cartea sa „The Mistery and Lore of Monsters” (Kessinger, 2010): „Legendele despre creaturile jumătate-om, jumătate-peşte, există de câteva mii de ani. Trupul zeului babilonian Oannes era sculpat acum 2000 de ani, î. Hr – acesta era înfăţişat sub forma unui bărbat bărbos, ce avea o coroană pe cap şi care, de la brâu în jos, arăta precum un peşte, având coadă acoperită cu solzi. În mitologia greacă, există zeul Triton, aceeaşi fiinţă hibridă ce are partea superioară asemănătoare unui om, iar partea inferioară asemănătoare unui peşte, fiind corespondentul sirenei, de genul masculin. Triton este fiul zeului mării, Poseidon, şi al nimfei nereide Amphitrita. În folclor, sirenele şi tritonii erau adesea asociaţi cu ghinionul şi nefericirea. Se cunosc întâlnire cu tipul clasic de sirenă, frumoase şi ispititoare, care caută să seducă şi să-i tragă sub apă pe marinarii care se lasă ispitiţi. În celebra Odiseea, care prezintă peripețiile regelui Odiseu și ale însoțitorilor lui din Itaca pe drumul de întoarcere acasă, după războiul troian, sirenele au rolul de ispită. Glasurile lor fermecate duc corăbierii lui Ulise la pieire, ademenindu-i să își zdrobească corăbiile de stânci. Curios să afle cum sună cântecul sirenelor, Ulise le cere marinarilor săi să își astupe urechile cu ceară de albine, iar pe el să îl lege de catarg, precizând că nu trebuie să fie dezlegat cu niciun preț. Astfel reușește să asculte cântecul sirenelor, evitând însă pericolul scufundării corăbiei. În alte legende din Scoţia şi Ţara Galilor, sirenele se împrietenesc adesea cu oamenii, ajungând chiar să se mărite cu aceştia. Sirene reale? Despre sirene nu există doar legende, ci şi povestiri ce se presupune că sunt reale. Încă de sute de ani, pescarii povesteau că au întâlnit astfel de creaturi. O poveste ce datează din 1600 susţine că o sirenă a pătruns în Olanda, printr-un dig, rănindu-se însă destul de tare. Aceasta a fost găsită şi îngrijită, devenind în scurt timp un cetăţean productiv al Olandei: a reuşit să înveţe olandeza, să îşi câştige existenţa făcând treburi casnice, iar in final s-a şi covertit la catolicism. O altă presupusă întâlnire cu o sirenă este descrisă în cartea lui Edward Snow “Incredible Mysteries and Legends of the Sea” (Dodd Mead, 1967). Căpitanul unei nave aflat pe coasta de est a Canadei, în 1614, spunea: “am văzut o sirenă înotând cu toată graţia. Avea ochii mari, un nas mic şi frumos conturat, urechile mari, dar cu o formă frumoasă, şi părul verde”. Se pare că John Smith, căpitanul navei, chiar s-a îndrăgostit de sirena cea atrăgătoare. O altă poveste ce pare să se fi petrecut în 1830, în Scoţia, spune că un băiat a omorât o sirenă, aruncând cu pietre în ea. Creatura arăta ca un băieţel ce avea cam trei – patru ani, iar în loc de picioare avea ca o coadă de somon. Se spune că localnicii au îngropat-o, astfel că nu există nicio dovadă a existenţei creaturii. Sirenele moderne? Există vreo bază ştiinţifică la toate legendele şi poveştile apărute despre sirene? Oamenii de ştiinţă cred că existenţa unor animale precum lamantinul şi dugongul a inspirit multiplele legende. Femelele dugongilor au mameloane în zona toracică, caracteristică ce a atras dupa sine speculaţia că dugongii sunt, de fapt, legendarele „sirene”. Asocierea a luat naştere şi datorită faptului că dugongii îşi ţin puii între înotătoarele din faţă, la fel cum o mamă îşi ţine copilul. Animalele se hrănesc în grup, în apele puţin adanci din apropierea coastelor, iar la apropierea unei barci ele se ridică, scoţând din apă partea de sus a corpului. De pe capete le atarnă tulpini lungi de plante acvatice, acest lucru putând explica de ce, pe alocuri, se povesteşte că sirenele ar fi avut plete verzi. E posibil ca marinarii care au întâlnit pentru prima oară animelele să fi crezut ca acestea sunt o specie umanoidă. Ordinul Sirenia include patru specii de mamifere acvatice, trei de apă dulce – lamantini (trăiesc în America de Nord şi de Sud şi în Africa) şi cea de-a patra marină – dugong. Raportări actuale ale sirenelor există, dar sunt foarte rare. Spre exemplu, în 2009, a fost văzută o sirenă lângă oraşul israelian Kiryat Yam, la apusul soarelui. “Eram cu un prieten când am văzut o femeie stând la soare, pe plajă. La început, am crezut că este doar o femeie care vrea să se bronzeze, dar, când ne-am apropiat, aceasta a sărit în apă şi i-am văzut coada spectaculoasă”, a declarat atunci israelianul Sholmon Cohen. Pentru a promova tursimul în acea zonă, autorităţile au anunţat că oferă un milion de dolari recompensă celui care va fotografia o astfel de creatură. “Dacă într-adevăr există o sirenă pe aici, cred că nu am exagerat când am spus că oferim o astfel de sumă drept recompensă. Turiştii vor veni în Kiryat Yam şi vom avea foarte mult de câştigat”. Din nefericire, nimeni nu a mai văzut creatura, de atunci. În 2012, un documentar intitulat “Mermaids: The body facts”, a stârnit din nou interesul pentru aceste creaturi. Deşi s-a dovedit a fi un fals, documentarul prezenta povestea unor oameni de ştiinţă care au găsit sirene, pe fundul oceanului. În final, producătorii au recunoscut că totul a fost ficţiune. Legendele despre sirene şi tritoni sunt foarte vechi, însă sunt încă prezente şi acum în diferite forme – filme, cărţi, documentare – stârnind încă interesul oamenilor de ştiinţă şi nu numai. Sursa: Live Science