Pe scara evoluției, rechinii nu sunt printre cele mai bine clasate animale din ocean, dar faptic ei se află în vârful lanțului trofic, datorită simțurilor foarte bine dezvoltate. Ca și noi oamenii, rechinii se ghidează după cele 5 simțuri de bază: miros, gust, văz, auz și simț tactil. Însă ei trăiesc într-un cu totul alt mediu față de noi, în apă, unde lumina, sunetele și informațiile olfactive se deplasează cu alte viteze și sub alte unghiuri și forme. Pentru a călători și a vâna prin oceanele lumii, rechinii și-au construit și un al șaselea simț: perceperea câmpurilor electromagnetice. Electrorecepția, întâlnită și la pisicile de mare și alte specii înrudite, are la baza mici organe de simț numite Ampulele lui Lorenzini. Despre existența lor se știa încă din secolul al XVII-lea atunci când Marcello Malpighi le-a descoperit în 1662, iar ajutorul său Stefano Lorenzini le-a descris în anul 1678, pe baza observațiilor asupra unor rechini din Marea Mediterană. Mult mai târziu, în secolul XX s-a aflat despre rolul lor în electrorecepție, Lorenzini crezând la vremea aceea că au capacitatea să perceapă gradientul de temperatură. În 1962, olandezii Dijkraaft și Kalmijn, au demonstrat științific funcția principala a ampulelor și anume perceperea electricității. Totuși, în 2003, Brown a arătat că și temperatura poate fi tradusa în semnale electrice, deci rechinii pot simți și deviațiile de temperatură. Ampulele lui Lorenzini sunt situate într-un număr mare în regiunea capului, în special în jurul gurii, pe bot, fața ventrală a capului, nări, și apar ca niște pori de culoare închisă. La rechinul ciocan porii sunt numeroși pe extremitatea rectangulară a capului. Fiecare por se continuă în interior printr-un canal (ampulă) plin cu gel. La fundul ampulei se află o cavitate bogat populată cu celule electroreceptoare. Gelul captează și transmite spre receptori cele mai fine impulsuri electrice și diferențele de potențial de la nivelul pielii. Electroreceptorii din ampule permit sesizarea celor mai slabe câmpuri electrice, de numai 5 nano-volți per centimetru (adică o baterie de 12 V poate fi simțită de la 12 km distanță). Grație acestui simț, rechinii pot percepe cele mai banale impulsuri electrice ale peștilor alfați în preajmă. În ocean, fiecare vietate generează câmpuri bioelectrice prin contracțiile mușchilor sau reacțiile electrochimice. Metalele scufundate în apa generează și ele impulsuri electrice în urma galvanizării, iar cadavrele animalelor prin reacțiile chimice de descompunere. Electrorecepția sau electrolocalizarea este eficientă doar pe distanțe scurte și este de mare folos rechinului în ultima faza a atacului. Mai întâi, rechinii simt prezența prăzii cu ajutorul mirosului și auzului. Văzul nu este foarte eficient la rechini însă poate oferi informații suplimentare asupra prezenței prăzii atunci când atacatorul se apropie. Dar înainte de mușcătură, electrorecepția este cea care spune cu precizie unde se află prada. Pisicile de mare și rechinii ciocan pot simți câmpurile electrice generate de prăzile ascunse în nisip, atunci când văzul sau mirosul nu oferă nicio informație în acest sens. De aceea, aceste animale înoată foarte aproape de fundul mării. Rechinii pot percepe și câmpurile electromagnetice ale Pământului și se pare că le folosesc pentru a naviga pe distanțe foarte lungi, la fel cum fac țestoasele de apă. Unii rechini monitorizați înotau în linie dreaptă pe distanțe foarte lungi, semn că nu se abăteau de la câmpul electromagnetic care urma să îi ducă la destinația dorită. Electrolocalizarea are rol și în viața socială a acestor animale. Ele pot sesiza și recunoaște câmpurile electrice generate de semenii lor și pe baza acestor informații adoptă protocolul social cuvenit (împerechere, rivalitate, păstrarea distanței etc). Al șaptelea simț Iată că unii oameni de știință sunt de părere că rechinii posedă și un al șaptelea simț: linia laterală. Structuri asemănătoare ampulelor lui Lorenzini se găsesc pe cele doua fețe laterale ale corpului, imediat sub piele. Linia laterală pornește de la cap și merge până aproape de coadă. Sistemul este alcătuit din canale în piele, care au la bază celule receptoare sensibile la presiune și vibrații. Astfel animalul poate percepe curenții marini sau curenții generați de alte animale aflate în apropiere. Linia laterală oferă informații suplimentare despre mediul înconjurător, astfel încât rechinul este mereu conștient despre tot ce se întâmplă în jurul lui. Cu așa echipamente și simțuri rechinii domină oceanul și, deși ne provoacă teamă, nu putem decât să îi admirăm.