Am locuit alături de pisica mea timp de cinci ani, dar într-o zi am aflat că are o tumoră și la scurt timp am rămas fără ea. Acum nu îmi mai strică nimeni canapeaua, nu îmi mai roade nimeni pantofii, nu mai e deranj în casă, dar ea îmi lipsește atât de tare, că aș da orice ca măcar pentru o zi să o am lângă mine, sub același acoperiș… Iată ce am realizat odată cu pierderea ei: O pisică pufoasă este ca ghemotoc plin de căldură, într-o zi rece de iarnă. Niciun sunet nu e mai plăcut decât zgâriatul ușilor. Cele mai frumoase surprize pe care mi le-a făcut cineva, vreodată, rămân jucăriile de sub pat, pe care le găseam când aspiram praful. Ea nu mă certa nici când singurele mele replici erau, de fapt, plângeri… Nu am stat niciodată singură pe canapea, să mă uit la un film, cât timp am avut-o pe ea… Nu mi-a fost frică niciodată de hoți… nu era ea câine, dar era foarte agilă… Alarma de dimineața se afla în zori chiar pe ochii mei… Mișcările pe care le făcea mă încurajau să continui cu yoga… Nu era nevoie să mă uit toată ziua la clipuri amuzante pe Zooland, că o aveam pe ea… J Știi sentimentul acela când ajungi acasă, ești supărat și tot ce îți dorești este să ai pe cineva lângă tine, alături de care să împarți liniștea? Așa era cu pisica mea… Sursa: ApartmentTherapy