În ultimul trimestru al sarcinii mi s-a spus că băiatul meu se va naşte prematur şi că s-ar putea să nu supravieţuiască. În noaptea aceea i-am ascultat tot timpul bătăile inimii, iar de dimineaţa totul s-a terminat pentru el. Medicii m-au operat şi el n-a respirat nici măcar o secundă. Când am ajuns acasă, de la spital, am intrat în camera lui. Ochii mi s-au fixat pe coşuleţul pregătit pentru băiatul meu şi lacrimile mi-au ajuns în câteva secunde pe barba-mi tremurândă. Apoi am văzut că în coş se ascundea ceva: pisicuţa aceasta minunată, ghemuită. Cu patru luni înainte, pisica noastră fătase patru puişori, iar cea care se ascundea acum în coş era cel care s-a născut fără auz. L-am ridicat din coş să ieşim din camera bebeluşului şi am observat că se simţea tare bine în braţele mele. Ne-am dus în camera mea, pentru că eram epuizată. M-am pus în pat şi am început să plâng ca niciodată! Nu au trecut decât câteva minute până ce am adormit şi m-am trezit când micuţa fără auz îmi lingea lacrimile gata uscate. Noaptea aceea a fost foarte lungă, dar am avut-o pe ea lângă mine şi braţele mele nu au mai fost goale… De atunci, este puiul pe care eu nu l-am avut niciodată… Când mă uit la ea, îi văd chipul şi sufletul atât de frumoase. Imaginea sa m-a inspirat să mă apuc de fotografie şi i-am făcut nişte portrete superbe… Sursa: Bored Panda