De ce se folosesc șobolanii la cercetările de laborator? Rozătoarele au fost mult timp specia preferată în cercetarea biomedicală. Ocazional, s-au făcut experimente pe șobolanii comuni (bruni) realizate începând cu acum 150 de ani. Deși cercetarea pe animale continuă să ridice întrebări etice, în special în ceea ce privește bunăstarea lor, realizările științifice legate de șobolanii de laborator sunt numeroase. Acest lucru se datorează în principal asemănărilor extraordinare de ordin anatomic, genetic și fiziologic dintre oameni și rozătoare. Totuși, dincolo de aceste asemănări, există multe alte motive pentru care așa-numitul șobolan sălbatic din Norvegia, Rattus norvegicus, este un candidat ideal pentru comunitățile de cercetare. De ce se folosesc șobolanii la cercetările de laborator? Șobolanul norvegian, cunoscut și sub denumiri precum șobolanul Hannover, șobolanul comun, șobolanul de stradă sau șobolanul de chei, este considerat primul mamifer domesticit pentru scopuri de cercetare. Primele studii documentate pe șobolani de laborator includ o observație asupra efectelor îndepărtării glandelor suprarenale (adrenalectomie, Philipeaux, 1856), urmată de un studiu privind calitatea nutrițională a proteinelor (Savory, 1863). Domesticirea șobolanului norvegian a dus ulterior la dezvoltarea multor linii genetice distincte, crescute cu atenție pentru scopuri specifice. Cei mai potriviți șobolani în laborator Astfel, nu există un model universal de șobolan potrivit pentru toate tipurile de cercetare de laborator. Există o multitudine de linii de șobolani consangvinizați sau neconsangvinizați, fiecare adaptată unor scopuri particulare. Modelul de șobolan albinos Wistar, o linie neconsangvinizată, este probabil cel mai popular datorită caracteristicilor sale multifuncționale. Este utilizat în mod frecvent în cercetările medicale despre bolile infecțioase sau ca model chirurgical. În schimb, șobolanul albinos Sprague Dawley, tot o linie neconsangvinizată, este preferat pentru studiile comportamentale. Această diversitate extremă a populației este unul dintre motivele pentru care cercetarea pe șobolani este atât de atractivă. Totuși, capacitatea de a produce atât de multe linii genetice nu este doar un rezultat al ingeniozității științifice. Este și un tribut adus adaptabilității extraordinare a unui animal care este adesea perceput ca un dăunător. De ce sunt șobolanii ideali pentru cercetare? Aceeași versatilitate care face ca șobolanii să prospere în sălbăticie îi ajută să se dezvolte și în captivitate. Aceștia pot supraviețui cu ușurință în unele dintre cele mai nefavorabile condiții. Au o capacitate aproape incomparabilă de reproducere. Citește și: Cele mai frecvente probleme de sănătate ale gerbililor. Nu le puteţi ignora! Ciclul lor extrem de scurt de reproducere și disponibilitatea ridicată se traduc prin costuri dramatic de scăzute pentru creștere, ceea ce este accentuat de rata lor mare de supraviețuire în medii captive. În multe privințe, unicitatea șobolanilor – și nu doar asemănările lor cu oamenii – îi face o resursă ideală în laboratoarele de cercetare. Există un argument conform căruia șobolanii de laborator s-au degradat față de speciile sălbatice, conform kentscientific.com. Este vorba despre ideea că populațiile captive au pierdut o parte din valoarea lor ca model de cercetare. Deși există puține motive de îngrijorare în privința domesticirii avansate a șobolanilor de laborator, unii cercetători susțin că ar trebui reluate studiile pe specii sălbatice, alături de modelele extrem de specializate obținute în urma deceniilor de mutații genetice controlate. Citește și: Experiment inedit: şoricelul care a băut şampanie de 3 ori pe săptămână. Ce s-a întâmplat după 6 săptămâni?