Bucătăria franțuzească e una dintre cele mai rafinate din lume, iar una dintre «la pièce de résistance» este Fois gras, în traducere neaoșă «ficat gras». Ficatul gras este de fapt o boală a ficatului, numită în termeni medicali steatoză hepatică, care în cazul producției de fois gras apare din cauza supraalimentării păsărilor cu o dietă hipercalorică. De ce plătesc unii sume exorbitante pentru a mânca un organ îmbolnăvit provenit de la o pasăre care a suferit toată viața și care, în plus, le pune viața în pericol din cauza conținutului ridicat în colesterol?! Rămâne un mister al firii umane! Producția de fois gras Experții conchid că cel mai fin ficat se obține de la gâște, însă producția majoră de fois gras provine de la rațe, după unele superstiții, rațele cu penaj alb fiind cele mai «pricepute» la asta. Franța este cel mai mare producător de fois gras (aproape 80% din piață), urmată de Ungaria (8%) și Bulgaria (6%). Franța produce anual peste 18.000 de tone de ficat gras, sacrificând peste 30 de milioane de păsări, 95% dintre acestea fiind rațe. În cazul rațelor, doar masculii sunt selectați pentru supraalimentare și sacrificare, în timp ce puii de sex feminin sunt omorâți imediat după eclozare prin diferite tehnici mai puțin «umane». Se spune că ficatul femelelor prezintă mai multe vase de sânge, în concluzie este mai ațos. La gâște, atât masculii cât și femelele participă la producerea de fois gras. Îndoparea Singura modalitate prin care se poate obține ficatul gras, supradimensionat, este alimentarea forțată sau îndoparea. În primele 8-10 săptămâni de viață, puii sunt ținuți la comun și încurajați să crească, apoi începând cu aceste vârste sunt luați și aruncați în cuști de tip baterii unde urmează să fie hrăniți cu forța de 3-4 ori pe zi, timp de câteva săptămâni. Pe gât li se introduce un tub de 10-20 de cm, prin care este pompată în gușă, de către un dispozitiv hidraulic, o cantitate de hrană enormă (20-30 % din greutatea lor). Ca și cum un om de 60 de kilograme ar fi forțat să mănânce de 3 ori pe zi, 15 kg de paste sau burgeri. De obicei, hrana semilichidă este pe baza de porumb, cu adaos de grăsimi și uleiuri pentru a obliga ficatul să acumuleze lipide. Pentru un animal care simte durerea și frica, această tehnică este extrem de crudă. De multe ori sonda de hrănire le rănește sau le perforează esofagul, atunci când, din reflex, păsările se zbat să scape din chinuri sau se îneacă. Voma este ceva obișnuit, întrucât gușa nu mai poate înmagazina atâta volum de mâncare. Terciul refulat este aspirat în plămâni și multe rațe sau gâște mor înainte de a ajunge la abator. Infecțiile tractului digestiv și ale celui respirator sunt larg răspândite. Unora dintre păsări le curge sânge din nări ca urmare a traumatismelor. Hrana le ajunge și în ochi, provocând infecții grave și orbire. Mărturii din aceste ferme spun că rațele își feresc capul atunci când persoana responsabilă cu hrănirea se apropie, semn că sunt conștiente de ceea ce li se întâmplă și că sunt traumatizate de aceste manevre. Un angajat are de hrănit sute de păsări în fiecare tură din zi, este surmenat și agresează fizic păsările care se zbat sau opun rezistență. Îngrijirea medicală veterinară lipsește. Fiecare rață este închisă într-o cușcă de gratii de metal, unde nu se poate mișca sau întoarce, nu își poate deschide aripile și nici nu poate să se ridice în picioare. Capul și gâtul ies printr-un orificiu al cuștii, înspre culoar, pentru a facilita îndoparea. Podeaua este de sârmă, prin care se scurg dejecțiile, iar păsările forțate să petreacă tot timpul pe astfel de material se aleg cu supurații și răni ale labelor. Sursa de apă se află în fața cuștii, este la comun cu a celorlalte surate de pe nivel, murdară și contaminată cu dejecțiile vecinelor. Rațele, mari iubitoare de apă curată, sunt obligate să bea apa în care plutesc capetele altor rațe care nu au reușit să mai îndure chinul. În condiții normale, rațele își păstrează penajul impecabil, însă cele din crescătorii nu au acest lux. Nici măcar nu ajung să se curețe, iar excrementele și hrana se adună țurțuri în pene. Medicii veterinari spun că doar rațele bolnave au penele murdare, iar producătoarele de fois gras sunt departe de a fi sănătoase. Gâștele sunt crescute pe sol, în cârduri supraaglomerate, în aceleași condiții insalubre. Ficatul gras este de 6-10 ori mai mare decât al rațelor și gâștelor hrănite normal. Încetează să mai funcționeze normal și provoacă dureri mari păsărilor. Ajunge să ocupe cea mai mare parte a cavității abdominale, presează alte organe și îngreunează respirația. Unele rațe ajung să nu se mai poată mișca deloc din această cauză și se târâie cu trupul pe podea pentru a ajunge la sursa de apă. Cele imobilizate complet, mor de deshidratare și căldură. Mortalitatea în fermele de rațe și gâște pentru fois gras este enormă: de 20 de ori mai mare decât în cazul păsărilor crescute normal. Iar suferința nu se oprește aici. Drumul spre sacrificare importă multe traume din cauza manipulării lipsite de empatie a muncitorilor și a înghesuirii la comun cu alte păsări în cutii mici. Nici tehnicile de asomare și tăiere nu sunt lipsite de suferință din partea păsărilor. Rațele și gâștele se confruntă și cu traume psihice, întrucât le sunt suprimate niște comportamente perfect naturale cum ar fi: interacțiunea socială, înotul, împerecheatul, creșterea puilor, exploratul și hrănitul liber, păstrarea curățeniei penelor ș.a. Fermele de fois gras au fost interzise în multe state europene cum ar fi Germania, Elveția, Austria, Olanda, Luxemburg, Finlanda, Italia, Norvegia, Danemarca, Polonia, Cehia, UK și multe altele. Până în 2020, UE dorește să interzică practica hrănirii forțate în toate statele membre, în ciuda opoziției Franței, care afirmă că fois gras și producerea lui fac parte din patrimoniul său cultural și gastronomic.